Am obosit

Am obosit să cred, să sper

Că din mici diavoli 

Pot face îngeri blânzi

Cu aripi de cleștar,

E în zadar să-ncerc să scot

Din pietre seci 

Boabe de mărgăritar;

Am obosit să merg 

Pe drumul liniar

Cu nepăsarea și cu trădarea,

Marea iubirii e prea adâncă 

Pentru oamenii-mpietriți la suflet,

Cu inima ca o stâncă;

Am obosit să stau pe-o dungă albă

În timp ce lumea se leagă la cap 

Fără să o doară 
C-o bandă neagră de ceară.

Răutatea a orbit ochii seci

Din care nu curg lacrimi,

Multe inimi 
Sunt îmbâcsite de patimi.

Am obosit să vorbesc cu pereții,

Să-ncerc să distrug săgețile tristeții,

N-am să mai încerc să fac dreptate

Într-o lume strâmbă, care știe, 

Vrea și poate, să se scalde-n 

Neputință, în nedreptate;

Am obosit, da... Inima mea 

Nu mai poate suporta 

Răutatea, invidia,

Sufletul meu nu mai vrea 

Să accepte-o lume-atât de rea!

Toate drepturile rezervate

© Crisastemis

Din Volumul - Versuri și Universuri