Infinite şanse

Oare de ce fluturii roz
Nu mai zboară?
Unde-i însorita primăvară?
În grădina iubirii a rămas
Doar o lăcrămioară şi un ghiocel,
Niciun cântecel de păsări
Nu se mai aude,
Sau poate urechile ni-s surde...

Un firicel de lumină
Se plimbă neliniştit
Între apus şi răsărit,
Soarele nu a mai dogorit
De mult timp ca un cuptor,
Frumosul decor de altădată
S-a prefăcut într-un ogor uscat
Care aşteaptă, să cadă din cer
O ploaie binecuvântată;

Să fie oare lumea vinovată
Că raţia de fericire e tăiată
În mii de bucăţi?
Să fie iubirea sau ura de vină
Atunci când ne ţinteşte inimile
Cu cele mai ascuţite săgeţi?

De ce crudele tristeţi
Nu vor să dispară definitiv?
De ce să ne fie sufletul captiv
Într-un război al suferinţei?

De ce din cauza neputinţei
Și a necredinţei, se distrug
Atâtea poveşti frumoase?
De ce să nu dăm infinite şanse
Unui viitor cât mai strălucitor?

Din cauza orgoliului prostesc
Uităm să spunem un simplu
Te iubesc... vieţii, tinereţii,
Preferăm să plutim 
Pe aripile singurătăţii.

De ce nu distrugem
Munţii de tăcere?
De ce uităm de mângâiere
Şi preferăm tonele de fiere
În loc de fagurii cu miere?


© Crisastemis
Din Volumul - Iluzii și deziluzii

Rece ca gheaţa

Am jurat cândva
Că n-o să mai iubesc,
Am vrut să te pedepsesc
Dar m-am pedepsit pe mine,
Am vrut să stau departe de tine,
Dar nesiguranţa, a pus
Stăpânire pe mine...

Am vrut să-ţi spun Adio,
Dar n-am putut să trec
Testul singurătăţii cu brio,
Fără tine nu rezist
În oraşul meu de ametist...

Mi-e dor de vocea ta
Care îmi cânta
Din noapte până dimineaţă,
Mi-e dor să-ţi văd faţa de copil
Şi zâmbetu-ţi subtil;

Mi-e greu să privesc
Răsăritul fără tine,
Scade puterea din mine zi de zi,
Cât aş vrea în braţe să mă ţii!

Nu mă mai bucură nici primăverile,
Mă iau la-ntrecere cu păsările,
Le cânt doinele de dor şi jale
Pân-ai să-mi apari în cale;

Îmi ascult mereu sufletul,
Iubirea din el e ca tunetul;
Se crapă cerul, apoi 
Apare fulgerul care
Stârneşte o furtună,
Ploaia, ca o nebună
Sapă iar o fântână 
în inima mea;

Inima ta, e rece ca gheaţa,
Iubirea ta, e fericirea
Şi tristeţea mea,
Tu eşti iubite... viaţa,
Dar şi moartea mea!


© Crisastemis
Din Volumul - Iluzii și deziluzii

Nu-mi cere să te uit

Astăzi ne-am despărţit
Dar nu-mi cere să te uit,
Chiar dacă m-a durut
Şi o să mă doară lipsa ta,
Iubirea nu va pleca
Din inima mea,
Chiar dacă tu iubeşti
Pe-altcineva...

Tu ai fost treapta
Pe care am urcat
Când nu credeam că voi scăpa
De trecutul cel întunecat,
M-ai ajutat să merg mai departe
Chiar dacă drumul drept
Părea prea îndepărtat;

Tu m-ai ajutat să cred
În tot ce am sperat,
Datorită ţie n-am abandonat
Lupta cu viaţa şi cu cel
Mai crunt păcat;

Iubirea ta m-a salvat
Ca de fiecare dat"...
Şi nu, nu am uitat nimic
Din ce m-ai învăţat;

Mi-ai spus să rezist
Pân-am să găsesc fericirea,
Să nu dau un pas înapoi
Chiar dacă am
Să întâlnesc dezamăgirea;

Tu ai fost oaza mea de soare,
Mi-ai fost lumină şi culoare,
Ai fost steaua-mi strălucitoare
Şi vei mai fi, până voi muri!

© Crisastemis
Din Volumul - Iluzii și deziluzii

Un dor nebun

Mâna-mi tremurândă
Vrea să-ţi alunge
Măcar o undă de tristeţe,
Gură-mi flamandă
Vrea să-ţi sărute buzele
Ca să nu îngheţe,
Braţele mele,
Vor să-ţi mângâie trupul
Ca în tinereţe...

Era frumoasă iubirea
Când la noi a poposit,
Dar prea repede a fugit
Înapoi, la norii plini de ploi;

În loc de nisip galben
Doar noroi se prelinge
Din clepsidra timpului,
Care acum e plină de sânge...

Tristeţea distruge
Tot ce am clădit,
Iubirea s-a risipit
În furtunile de ieri
Care ne ţin departe
De însoritele primăveri;

Nu te găsesc nicăieri,
Cu toate că te caut
În tăcutele-mi
Dimineți şi seri
Pline de dureri;

Câte veri triste au trecut!
Atâtea vise ne-am făcut,
Dar din povestea de iubire
N-a mai rămas nimic;
Poate doar o scrisoare
Într-un plic, un sărut mic
De rămas bun şi-un dor nebun.


© Crisastemis
Din Volumul - Iluzii și deziluzii