Infinite şanse

Oare de ce fluturii roz
Nu mai zboară?
Unde-i însorita primăvară?
În grădina iubirii a rămas
Doar o lăcrămioară şi un ghiocel,
Niciun cântecel de păsări
Nu se mai aude,
Sau poate urechile ni-s surde...

Un firicel de lumină
Se plimbă neliniştit
Între apus şi răsărit,
Soarele nu a mai dogorit
De mult timp ca un cuptor,
Frumosul decor de altădată
S-a prefăcut într-un ogor uscat
Care aşteaptă, să cadă din cer
O ploaie binecuvântată;

Să fie oare lumea vinovată
Că raţia de fericire e tăiată
În mii de bucăţi?
Să fie iubirea sau ura de vină
Atunci când ne ţinteşte inimile
Cu cele mai ascuţite săgeţi?

De ce crudele tristeţi
Nu vor să dispară definitiv?
De ce să ne fie sufletul captiv
Într-un război al suferinţei?

De ce din cauza neputinţei
Și a necredinţei, se distrug
Atâtea poveşti frumoase?
De ce să nu dăm infinite şanse
Unui viitor cât mai strălucitor?

Din cauza orgoliului prostesc
Uităm să spunem un simplu
Te iubesc... vieţii, tinereţii,
Preferăm să plutim 
Pe aripile singurătăţii.

De ce nu distrugem
Munţii de tăcere?
De ce uităm de mângâiere
Şi preferăm tonele de fiere
În loc de fagurii cu miere?


© Crisastemis
Din Volumul - Iluzii și deziluzii