Am obosit

Am obosit să cred, să sper

Că din mici diavoli 

Pot face îngeri blânzi

Cu aripi de cleștar,

E în zadar să-ncerc să scot

Din pietre seci 

Boabe de mărgăritar;

Am obosit să merg 

Pe drumul liniar

Cu nepăsarea și cu trădarea,

Marea iubirii e prea adâncă 

Pentru oamenii-mpietriți la suflet,

Cu inima ca o stâncă;

Am obosit să stau pe-o dungă albă

În timp ce lumea se leagă la cap 

Fără să o doară 
C-o bandă neagră de ceară.

Răutatea a orbit ochii seci

Din care nu curg lacrimi,

Multe inimi 
Sunt îmbâcsite de patimi.

Am obosit să vorbesc cu pereții,

Să-ncerc să distrug săgețile tristeții,

N-am să mai încerc să fac dreptate

Într-o lume strâmbă, care știe, 

Vrea și poate, să se scalde-n 

Neputință, în nedreptate;

Am obosit, da... Inima mea 

Nu mai poate suporta 

Răutatea, invidia,

Sufletul meu nu mai vrea 

Să accepte-o lume-atât de rea!

Toate drepturile rezervate

© Crisastemis

Din Volumul - Versuri și Universuri

Prea târziu

E cam târziu 

Pentru păreri de rău,

E prea rigid sufletul tău,

Râul iubirii a secat, 

Viața te-a condamnat

Să-ți cari poverile 

Trecutului în spate,

Ți-ai semnat singur 

Sentința la singurătate;

E prea târziu 

Ca să te iert,

Am să-ncerc să te uit, 

N-am să te cert,

Am să te aplaud 

Ca la un concert,

Ca la un spectacol 

Cu ușile închise,

Căci vei dispărea curând 

Din ale mele vise;

E prea târziu, nu mai am fise

Să pariez pe iubirile interzise,

Nu am nevoie de recipise,

Nici de scrisori de-amor,

Te voi lăsa pe-un coridor 

Al unui timp uitat, 

Departe la capătul lumii, 

Pe tărâmul minciunii.

E prea târziu, omule mic,

Nu se mai poate repara nimic,

Nu vreau să mă mai complic,

Să-mi pierd timpul inutil

Să mă lovesc mereu 

De comportamentul tău ostil;

E prea târziu 

Ca să mai pot spera

Că inima ta va fi ca a mea,

Tu ești mai rece decât gheața

De pe Everest,
Pe unde treci

Se-alege praful de la Est la Vest;

Ești ca un câmp arid, 

Te-ascunzi în spatele unui zid

De minciuni și de tăcere

În timp ce inima mea 

Bate cu putere;

Eu n-am nevoie de avere,

Iubirea este tot ce am mai scump

Pe-acest pământ, dar sfânt,

Frumos cuvânt pe care-l folosesc 

În fiecare zi în ale mele poezii;

E prea târziu și tu nu știi

Cât de nefericit vei fi

Când iarna tristeții va veni,

Va ninge cu flori de gheață

În fiecare noapte și dimineață

Peste a ta pustie viață;

Vei vrea să te agăți 

De ultima speranță

Ca să ieși la suprafață

Din oceanul lacrimilor

În care te vei îneca,

Va fi amară ca pelinul viața ta;

Vei vrea să te iubească cineva,

Dar nu va fi nimeni 
Să-ți audă vocea când vei striga, 

Când te vei ruga la stele

Să fii ca ele, 
Să-ți fie chipul luminos,

Să strălucești pe-un cer 

Albastru frumos;

E prea târziu, 
Omule misterios,

Ai mers prea mult pe jos,

Nu ai știut să zbori 
Departe de nori,

Te vor acoperi 
Munți de ninsori

Din noapte până-n zori,

Vei rămâne prizonier 

În lumea ta fără culori!

Toate drepturile rezervate

© Crisastemis

Din Volumul - Versuri și Universuri