Trece vremea, ne trecem și noi
Ne ofilim ca florile, facem tărăboi,
Lăstari de soi nu prea mai sunt
Pe pământul rotund ca un măr.
Podul Speranțelor e dărâmat,
Izvorul iubirii a secat,
Vaporul Fericirii a plecat departe
În zori de zi, spre miazănoapte.
Trece timpul peste orice hotar,
Grânele au disparut din hambar,
Vântul hoinar ne suflă adesea
Prin câte-un buzunar,
Mii de lacrimi de mărgăritar
Se varsă în al tristeții estuar;
Trece trenul marfar,
Zeci de vagoane
Sunt pline cu suspine,
Muzici divine nu mai răsună
De dincolo de stele sau de Lună;
Se mai rupe câte-o strună de vioară
De dimineață, sau în prag de seară
Când neliniștea coboară
Peste tot ce ne înconjoară.
Trece vremea, dar durerea rămâne
În sufletele bune ce nu sunt prețuite,
Trec ore grăbite, zile nefericite,
Inimile-s istovite, tâmplele încărunțite,
Iubirea nu vrea să mai lupte în zadar
Cu ura, care n-are habar
De nimeni, de nimic.
Viața-i ca un loz în plic,
Într-un suflet negru, mic,
Nu pot încăpea
Grămezi de sentimente pure,
Mințile imature nu vor ajunge nicăieri,
Oamenii răi vor repeta greșelile de ieri.
Trece vremea-n mare grabă,
Nu ne întreabă dacă ne convine
Să ne mulțumim cu clipe puține fericite,
Ne trece tinerețea pe negândite,
Bătrânețea, nu ne ia pe ocolite.
Trecem prin pasaje de timp
În fiecare an, în fiecare anotimp,
Nu prea facem schimb
De cuvinte frumoase,
Ne plac senzațiile periculoase,
În ale noastre case, ținem storurile trase,
Ferestrele-s închise tot mereu
În sufletele în care trebuie să existe
Lumina Sfântă a lui Dumnezeu.
Autor ✍ Crisastemis
Din Volumul - Versuri și Universuri
