Trece vremea, durerea rămâne

Trece vremea, ne trecem și noi

Ne ofilim ca florile, facem tărăboi,

Lăstari de soi nu prea mai sunt 

Pe pământul rotund ca un măr.

Podul Speranțelor e dărâmat,

Izvorul iubirii a secat,

Vaporul Fericirii a plecat departe

În zori de zi, spre miazănoapte.

Trece timpul peste orice hotar,

Grânele au disparut din hambar,

Vântul hoinar ne suflă adesea

Prin câte-un buzunar,

Mii de lacrimi de mărgăritar 

Se varsă în al tristeții estuar;

Trece trenul marfar,

Zeci de vagoane 

Sunt pline cu suspine,

Muzici divine nu mai răsună 

De dincolo de stele sau de Lună;

Se mai rupe câte-o strună de vioară

De dimineață, sau în prag de seară 

Când neliniștea coboară 

Peste tot ce ne înconjoară.

Trece vremea, dar durerea rămâne 

În sufletele bune ce nu sunt prețuite,

Trec ore grăbite, zile nefericite,

Inimile-s istovite, tâmplele încărunțite,

Iubirea nu vrea să mai lupte în zadar 

Cu ura, care n-are habar 

De nimeni, de nimic.

Viața-i ca un loz în plic,

Într-un suflet negru, mic, 

Nu pot încăpea 

Grămezi de sentimente pure, 

Mințile imature nu vor ajunge nicăieri,

Oamenii răi vor repeta greșelile de ieri.

Trece vremea-n mare grabă,

Nu ne întreabă dacă ne convine

Să ne mulțumim cu clipe puține fericite,

Ne trece tinerețea pe negândite, 

Bătrânețea, nu ne ia pe ocolite.

Trecem prin pasaje de timp 

În fiecare an, în fiecare anotimp,

Nu prea facem schimb 

De cuvinte frumoase,

Ne plac senzațiile periculoase,

În ale noastre case, ținem storurile trase,

Ferestrele-s închise tot mereu 

În sufletele în care trebuie să existe

Lumina Sfântă a lui Dumnezeu.

Autor ✍ Crisastemis 

Din Volumul - Versuri și Universuri